Jurnal de suflet, New Posts

“Mon Cher …”

„Mon cher, nu poți spune oriunde tot ce gândești!”

Nu am reușit să citesc întregul paragraf al cărții fiindcă am fost luată cu asalt de aceste cuvinte. Mă refer în special la cuvântul „oriunde”.

Nu poți spune oriunde tot ce gândești…

Ei, ca să vezi, am început să gândesc și să scriu în același timp. Am trecut în revistă diversele situații în care mă regăseam eu urlând de fericire, atingând subiectele care mă pun în valoare pe mine sau limbajul meu de primă clasă.

Am intrat într-un extaz fals gândindu-mă de câte ori am dat-o în bară cu gândirea mea scoasă la vânzare pentru alte minți luminate.

Ce trist! Oare de câte ori gândirea mea a fost criticată sau de câte ori a fost asociată cu ceea ce sunt eu ca persoană?

Și brusc mi-am dat seama ce judecător suprem sunt și eu alături de judecătorii mei ce găsesc în mine o pricină de poticnire sau de judecată.

Și eu fac asta, mi-am zis. Deseori privesc persoana prin intermediul gândirii ce o flutură prin fața mea, aducând in discuții diferite exemple și convingeri personale.

Să aducem în discuție și să schimbăm proverbul astfel: „Spune-mi ceea ce gândești ca să îți spun cine ești”.

Așa să fie? Dar dacă ne ascundem noi oare după o gândire falsă și împrumutată din alte părți, gen Pinterest, Facebook, o carte cu proverbe sau un prieten influent? Credem cu adevărat ceea ce gândim sau ne prefacem că suntem cu toții mari filozofi și de fapt nu credem o iotă din ceea ce prezentăm plin de entuziasm în fața oamenilor? A spune ceea ce gândești oriunde, de cele mai multe ori, te plasează în registrul oamenilor mândri sau a celor fără un pic de minte… Deci ori ești mândru, ori ești prost. Mă scuzați, însă nu pot să nu dau dreptate unui personaj contemporan ce se exprima liber și înțelept, zic eu, într-o emisiune: „Omul prost e acela care crede că le știe pe toate”.

Ei bine, atunci când simțim nevoia să ne etalăm valorile, prin „grandivorba” noastră, ar trebui să ne întrebam cu adevărat dacă credem ceea ce spunem ca să nu merg mai departe și să spun: trăim ceea ce gândim și spunem?

Dacă în epoca familiilor aristrocrate erai considerat prostuț sau arogant pentru gândirea ta așezată în diferite rânduri, la ceaiuri dansante sau în compania personalităților ilustre și dacă asta însemna să fii văzut dezagreabil, needucat, fără pic de tact și de rațiune, atunci, astăzi, a spune ceea ce gândești sau simți este aplaudat, încurajat. Cel puțin este adus un aer democrat dorinței de exprimare. Ar trebui să fim de acord cu tot ce se spune? E nevoie să spunem oriunde tot ce gândim?

Asta e actual, pe Facebook, pe Instagram, peste tot.

Și totuși, mon cher, poți spune oriunde tot ce gândești?

Mă întreb pe mine acum: chiar pot face asta? Esta asta o libertate sau o sentință scrisă cu penița mea? Mi se spune și mie adeseori, când doresc să abordez subiecte ce ating unele intrigi fine, să nu spun tot ce gândesc. Nu este bine, așa atragi dușmani, păreri proaste. Sau, dimpotrivă, mai cred eu câteodată că ating de fapt o coardă sensibilă ce trebuia discutată (știu, mă amăgesc singură). Fie vorba între noi, mă cred câteodată un erou ce poate schimba minți. (De aceea vă răspund la mesajele despre unghii colorate).

Revenind… Și, totuși, eu iubesc oamenii liberi ce sunt încoronați de o personalitate onestă, ce reușesc să devină transparenței și prin asta deranjează sau adună oameni.

Și apoi mă gândesc că e necesar să ții cont de publicul pe care îl ai în față, să știi să cenzurezi subiectele și să știi să alegi cuvintele cu înțelepciune în funcție de oamenii pe care îi ai în față. Cu siguranță un limbaj posedăm după ușile închise ale casei și suntem însuflețiți de altul în societate. Apoi biserica încurajează sfinții evlavioși să fie de fațadă și cu siguranță avem un limbaj codificat, de fățarnic, față de oamenii pe care nu-i suportăm.

Vă întreb, mes chers, nu puteți spune oriunde tot ce gândiți?

O să mai vorbim despre asta…


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *